Scrisoare către copilul meu. Despre moarte.

Dragul meu,

Ascultam, acum ceva vreme, un interviu al unei actriţe minunate care, la întrebarea: ce dă mama copilului atunci când se naşte, ea a răspuns simplu şi fără ezitare: moartea!
La o asemenea întrebare aproape toată lumea şi-a format un automatism în a răspunde, evident, viaţa.
De aceea, în acea zi, la auzul acestui răspuns, m-am trezit brusc deconectată de la valul stereotipiilor pe care le folosesc şi eu frecvent, ca mai toţi cei care se complac în a-şi însuşi modele facile, redundante şi uşor de digerat intelectual.

Da, cred că, în egoismul meu şi în îndărjirea mea de a te avea, a trebuit să plătesc preţul cel mai aprig pe care îl poate oferi o mamă: să te nasc pentru ca într-o zi să nu mai fi. Şi cred că toate mamele care ajung să înţeleagă acest lucru speră ca ele să nu mai apuce acea zi.

Copilul meu drag, eu cred, totuşi, că moartea nu e una, aceea a sfârşitului fără întoarcere şi că se poate muri nu o dată, ci de fiecare dată când uiţi să trăieşti, când nu eşti destul de înţelept ca să-ţi trăieşti viaţa şi să nu te laşi trăit de ea, când închizi orice cărare care duce spre sufletul tău, când nu mai crezi în nimic, când nu mai speri...
Aşa că te rog, învaţă să mori o singură dată şi să trăieşti în fiecare zi cu poftă oarbă de a iubi, de a respecta, de a mângâia, de a asculta, de a dărui, de a râde, de a lupta drept, de a ajuta.

Trăieşte, puiul meu, aşa cum trăiesc eu fiecare zi de când tu ai venit pe lume şi m-ai salvat de la moartea aceea perpetuă alimentată zilnic de ignoranţa, plictiseală, lene, comoditate, ură, grijă, zgârcenie sau invidie.
Merg zilnic printre oameni morţi de mult prea multă vreme, atât de multă încât nici ei nu mai ştiu dacă au trăit vreodată cu adevărat. Câteodată mă întreb dacă nu cumva moartea aceasta nu a devenit o boală şi nu una oarecare, ci una contagioasă care pătrunde lent, adânc şi ireversibil în oase, în viscere, în fiecare por al pielii coborând colţurile buzelor, înconvoind spinările apăsate de tare mai noi sau mai vechi, despicând limbile clevetitoare şi inundând ochii de întuneric şi răutate.

Copilul meu, nu aş fi vrut vreodată să îţi vorbesc despre acest lucru, dar, cum spuneam şi înainte, aşa cum ţi-am dat viaţa, te-am legat iremediabil şi de moarte. Dar nu-ţi fie frică! Gândeşte-te la ea ca la ultimul act al unei vieţi pe care trebuie să o trăieşti din plin, să-i guşti cele mai fine esenţe din care să nu lipsească niciodată omenia, iubirea şi credinţa, să îi dai sens prin tot ce vei face şi vei gândi indiferent ca vei ajunge în vârful piramidei sau vei rămâne la baza ei. Tot ce va conta va fi să-ţi descoperi ROSTUL astfel încât Marele Final să nu te surprindă irosit.
Aşa că puiul meu mergi înainte! Viaţa acesta e doar o trecere, o punte, o lecţie pe care nu trebuie să o pierzi pentru că pentru aşa ceva nu s-au inventat şi nu se vor inventa, cred, niciodată sesiuni de restanţe sau de măriri de note.

Numai bine, Rostul meu!
Te pupă mami.