Scrisori catre copilul meu

Scrisoare către copilul meu (1)
17.02.2009


Scumpul meu,

M-am trezit dimineaţă puţin mai târziu ca de obicei, deşi e o nouă zi de muncă pe care nu o pot rata....ştiu că tu nu înţelegi încă de ce, nici nu ştiu cum aş putea să îţi explic mai bine această hotărâre de a mă încadra fără să cârcotesc rutinei zilnice care ne ţine despărţiţi o zi întregă. E o datorie pe care, pur şi simplu, trebuie să o duc la bun sfârşit, înfruntând puhoaiele de lume înghesuită în tramvai, minutele care trec foarte încet până apare metroul care mă poate salva sau nu de boala punctualităţii, vinovăţia care se prinde de mine ca o lipitoare că te-am lăsat iarăşi în fugă la creşă uitând să te sărut, punându-mi masca de mamă fermă şi de neclintit în faţa lacrimilor tale de neputinţă... Până şi eu mă întreb de ce, şi nu reuşesc să îmi răspund.
M-am trezit, deci, cu privirea proiectată drept spre peretele din faţa patului unde lumina furişată de afară în camera mea îşi strecoară degetele de auroră pe rafturile mobilei, pe ursuleţul galben trimis de biu Doru, pe maşinuţa de curse pe care am cocoţat-o pe ultimul raft ca drept răsplată a stăruinţei tale de a o transforma în fier vechi, pardon, plastic vechi........astfel încât, printre umbrele tot mai mici şi mai timide ale dimineţii mi-a apărut, într-un colţ, chipul tău.
Dar ca un nor de vară care se contorsionează în mii de forme bizare, mereu altele în ochii celor care stau să le descifreze, umbra şi lumina şi-au descleştat îmbraţişarea, iar chipul tău a devenit mai întâi o pălărie, apoi o ciupercă, o coadă de rândunică, o aripioară de peşte, un glob pufos de sămânţă zburătoare care a intrat pe fereastra deschisă de tata şi pe care l-am prins, l-am scuipat de trei ori şi l-am bagat în sân: „ să fie Horia sănătos!”


Mi-e dor de tine, puiule!
Mami



Scrisoare către copilul meu (2)
18.02.2009

Bună dimineaţa, copilul meu!

Am ajuns la timp astăzi în birou, grăbită să imi continuu treaba lăsată de ieri neterminată, puţin îmbufnată după ce în tramvai am stat tot drumul cu ghiozdanul unui nene înfipt în spate şi după ce m-am împiedicat de vreo două ori de poalele paltonului meu încercând să urc scările de la metrou.
Am intrat val vârtej în cladire să prind mai repede liftul care nu ajunge decât până la etajul 6, deşi eu lucrez la următorul. Liftul nu vrea să ajungă şi la parter. Cineva tot se fâţâie ba la 3, ba la 2, apoi la 4 şi iarăşi la 2. Mă gândesc să urc pe jos, chiar dacă pe lângă poşeta mea plină cu de toate până la refuz mai am o sacoşă cu documente, ceva de mâncare, umbrela, mănuşile, „cartea mea de metrou”......imagine foarte balcanică, ştiu.................., dar când să pun piciorul pe prima treaptă unul din cei care aşteaptă alături de mine strigă : ”Vine liftul!”Ma întorc să nu pierd şansa asta, mă uit la beculeţul roşu care indică etajul la care se află venerabilul lift şi văd cum etajul 2 se transformă, în sfârşit, în etajul 1, etajul 1 în M(ezzanin), mai jos însă nu vrea şi pace, preferă să urce iar la 3, apoi la 5.................Gata, zic! Ça suffit! (mă ştii că folosesc frecvent expresii franţuzeşti, fără să fie moft, doar deformare de fostă profesoară!)
Pun poşeta bine pe umăr, fixez cu grijă sacoşa în mâna dreaptă pentru ca stânga să mi-o folosesc la ridicarea poalelor paltonului şi să evit astfel vreun accident stupid până la etajul 6, care de fapt nu e 6, e 7, că doar cladirea are şi mezzanin!
Urc, urc, urc.....gâfâi, gâfâi, gâfâi..........ajung la etajul 6 odată cu liftul din care coboară una din colegele mele care tocmai a venit la serviciu şi care mă întreabă: „Ai urcat pe jos? Vai de tine, sărăcuţa!” Auzi, eu sărăcuţă!? Desenez un zâmbet mare pe faţă, aproape un rânjet, şi zic plină de mine:”A fost o nimica toată, ce ne trebuie fitness la sală când avem aici scări pe gratis pentru toată lumea!” Nu o impresionează replica mea, până la urmă eu sunt cea transpirată şi obosită...deja! Dar nici eu nu-mi şterg rânjetul de pe faţă până nu dispar din câmpul ei vizual. Trebuie să arăt că sunt deasupra situaţiei... şi punct!
Colegii mei de birou nu au ajuns încă, aşa că toate uşile de acces spre acesta sunt închise. Înfierbântată toată şi încărcată ca un pom de Crăciun ceva mai amărât cotrobăi în poşeta mea după chei. La prima încercare nu imi iese. De uitat nu le-am uitat acasă pentru că am închis uşa cu ele. Ridic poşeta într-o mână şi o scutur ca să îmi dau seama în ce colţ se aud zăngănind. Se aud. Cotrobăi din nou, dau de ele, dar se încâlcesc în firul de la încărcătorul telefonului. În cele din urmă le scot, uşor iritată de întârzierea asta pe care imi propun să o evit de acum încolo făcând puţină ordine, deşi îmi vine dintr-o dată în minte o întrebare al cărei răspuns a devenit aproape o axiomă:”Ce nu găseşti niciodată în geanta unei femei? Ordine!!!”
Deschid şi intru. În birou, aer proaspăt! D-na Maria n-a uitat aseară, înainte de a pleca şi ea, să lase geamul întredeschis. Asta mă mai linişteşte! Las tot ce atârnă pe umărul şi din mâinile mele pe scaunul rezervat invitaţilor. Mă dezbrac de palton şi încerc să îmi fac vânt să mă răcoresc. Încă sunt iritată. Deschid calculatorul care abia, abia se încarcă. Într-un târziu apare ecranul albastru după care fereastra pentru utilizator şi parolă. Calculatorului nu-i este suficient să introduc aceste două chestiuni pe care mi le cere, de fapt, în fiecare zi, tocmai azi s-a trezit că vrea să îi schimb parola! Asta înseamnă să mai întârzii jumătate de minut. Am atîtea parole pe care le folosesc încât una în plus ar fi deja prea mult. Le încerc pe cele mai vechi, dar mi le refuză, ori tastez eu greşit pentru că nu mai am răbdare, ori trebuie să încerc una nouă. Hai să încerc una nouă. Care să fie? Cred că asta e bună. Tastez noua parolă, tastez confirmarea ei şi............în sfârşit o acceptă calculatorul meu capricios care se deschide, iar secunda acesta şterge toată nebunia acestei dimineţi, căci chipul tău înfloreşte pe fundalul albastru al desktop-ului care îmi trezeşte în ureche glăsciorul tău vioi: „Bună ’neaţa, mami! Besec!” „Bună dimineaţa, pui scump! Şi eu te iubesc...mult, mult de tot!”
Uite cum ziua mea a căpătat dintr-o dată un rost, cum a răsărit soarele, chiar dacă afară e mohorât, cum toată oboseala s-a evaporat, cum nervii mei s-au făcut mici şi docili ca nişte căţeluşi apostrofaţi de stapân, cum sângele s-a potolit să îmi mai forţeze arterele şi cum faţa mea posomorâtă s-a luminat.
Mulţumesc, Horia! Tu eşti parola către zâmbetele mele adevărate, către lacrimile mele de bucurie, către convingerea că lumea aceasta nu este chiar arât de urâtă, de cenuşie, de deprimantă, de superficială şi materialistă, că am puterea a 1000 de uriaşi să înfrunt problemele şi să destram grijile, că am forţa a 1000 de taifunuri să combat răutăţile şi nedrapta judecată a celor care ne pun piedici, că Dumnezeu îmi va strecura exact când trebuie fărâma de înţelepciune cu care să-ţi plamădesc sufletul şi mintea, pregătindu-te pentru viaţă ... şi nu numai pentru ea!

Te pupă mama!